Viața are un curs, iar rațiunea de a fi a omului se desfășoară în și prin sensul existenței sale.
Conceptul de fericire, mult disputat și discutat de-a lungul timpului, interpretat în funcție de epocă, suscită în continuare atenția multora dintre noi și nu în ultimul rând, simțim uneori nevoia de interiorizare a fericirii ca stare.
Modernismul, postmodernismul, perioada contemporană, ne aduc într-o epocă în care am pierdut fastul de altădată, ceva din relația cu celălalt, iar creșterea duratei de viață, mai ales în Occident, ne aduc într-un fel de iluzie a unei vieți eterne. Prin urmare, se creează o distanțare de ideea Paradisului, dar nu și a speranței care pare indisolubil legată de existența sensului vieții. Cu siguranță mulți dintre noi trăim stări legate de Nostalgia Paradisului, cu diferite trepte de interpretare a acesteia, cu nevoi personale individualizate și încercări diferite de a “evada”. Mircea Eliade o vede ca pe dorința de a te afla în inima lumii realității, pe scurt dorința de a depăși în chip firesc condiția omenească și de a regăsi condiția divină. Pe alții nostalgia Paradisului îi îndreaptă spre diferite părți ale globului terestru, asimilate cu fărâmițări din grădina paradisiacă, vezi diferite insule spre care se pleacă adeseori în vacanțe. Paradisul posibil. Copilăria devine astfel credibil, în sensul curățeniei, nevinovăției și frumuseții, care odată depășite ca vârstă sunt privite prin prisma unui regret, a unei nostalgii a paradisului pierdut. Această trecere este resimțită precum o coborâre în viață.
Possible Paradise…fericirea nu constă nici în a fi, nici în a avea. Ci în acțiune, în plăcere și în iubire.